Marina Hajder: Oamenii au uitat ce este respectul

Marina Hajder este o tânără căreia viața i-a pus în cale multe obstacole. Ea nu s-a dat bătută și merge cu pași mărunți spre visul ei, cel de a primi Premiul Nobel pentru Literatură. Comentariile negative, cu privire la dizabilitate, au făcut-o mai puternică și mai dornică de a-și realiza scopurile. Marina este autoarea a două romane: „Restul e tăcere”, care a fost lansat în 2019, și „Linii de dialog”, care urma să fie lansat la începutul lunii martie 2020.

– Marina, de unde a început pasiunea ta pentru scris?

– Urma să am o intervenție chirurgicală, una riscantă, la cutia toracică. Aveam o stare de frică.
Mama și sora mea se îngrijorau mult pentru mine. Stăteau în hol și plângeau. Operația a trecut bine și am fost externată. După câteva zile, când am început să mă simt mai bine, am simțit că vreau să scriu o carte. Doream să arăt lumii că se poate. Părinții m-au susținut și m-au ajutat în toate. Simțeam că asta va fi o bucurie mare pentru ei. Lansarea primului roman a fost un cadou pentru mama, s-a întâmplat chiar de ziua ei.

Imagine din cadrul emisiunii „Tezaur Folc TV”

– Vorbind despre pasiunea pentru scris și dizabilitate, care au fost cele mai mari provocări peste care ai trecut?

– Îmi doream să învăț în România și am plecat la Galați, însă planurile s-au schimbat pentru că au apărut câteva probleme de sănătate – am disfuncție locomotorie pe partea dreaptă. Cel mai important a fost să-mi rezolv problemele de sănătate la timp.
Provocări diferite am avut la gimnaziu – eram înjosită, de multe ori oamenii se uitau cu dispreț la mâna și la piciorul meu. Era înjozitor și mă durea chestia asta. Plângeam deseori. Adevărata provocare a unui om cu dizabilități este că el chiar este special. Mă refer la lupta pe care o duce el zilnic, cu oamenii, cu societatea în care trăiește – lupta pentru libertate, intergritate, pentru drepturile sale.
Eu chiar dacă am întâmpinat o greunate plâng, pentru că mie niciodată nu îmi va fi frică de emoțiile mele, de lacrimile mele. Pe mine, chiar dacă mă jignește cineva, azi, eu o să zâmbesc frumos și voi merge mai departe. Am învățat care este puterea gândului pozitiv. Gândurile pozitive ne vor duce la înălțimi mari.

– Înțeleg că societatea te-a făcut să lupți pentru drepturile și dorințele tale. Ce face și ce nu face Republica Moldova pentru oamenii cu dizabilități?

– Societatea ne mai bagă, cumva, în seamă. E bine că primim acea pensie pentru gradul de invaliditate. Când mergem la facultate, avem o scutire la contractul de studii sau putem intra mai ușor la buget. Însă există și foarte multe nedreptăți. Noi suntem înjosiți adesea, adică drepturile noastre nu sunt respectate. Nu avem accesibiliate peste tot – mă refer la oamenii care se confruntă cu probleme locomotorii mai grave decât ale mele.
Un caz din propria experiență – eram, într-o zi, în troleibuz prin Chișinău și am fost împinsă de oameni; nu mi s-a oferit un loc pe scaunele care sunt rezervate pentru oamenii cu nevoi speciale; mi-a fost dificil să utilizez transportul public – nu m-am putut ține de bara de sus cu ambele mâini, așa c-a fost periculos.
Oamenii au uitat ce este respectul. Sunt răi și se grăbesc mereu undeva, fără vreun rost.

– Ai scris vreodată o petiție sau ai cerut de la autorități anumite lucruri care crezi că nu sunt oferite? De exemplu, petiție pentru accesibilitate?

– Sinceră să fiu, încă nu. Nu m-am confruntat cu vreo problemă gravă, care să mă influențeze s-o fac. În viitor, sunt sigură că mă voi confrunta cu așa ceva și sunt gata să lupt – e o plăcere să te zbați pentru tine. Fiecare avem dreptul la viață și fiecare avem dreptul la opinie.

– Ce sfat le-ai da tinerilor cu dizabilități care locuiesc în Republica Moldova?

– I-aș sfătui să fie puternici mereu, să lupte pentru visurile lor și să nu înceteze să fie speciali. Dacă vrei ceva cu adevărat, trebuie să încerci. Mă bucur că am în preajmea mea și asemenea oameni, luptători, ambițioși, și vreau să le zic că ei sunt egali cu ceilalți. Simțiți-vă bine! Simțiți-vă împliniți!

Autoare: Natalia Pîrciu, elevă.

Acest articol este un exercițiu de activism civic și jurnalism cetățenesc, prin care tinerii învață să se exprime cu privire la problemele sau succesele comunității din care fac parte.

Articol realizat în cadrul atelierelor de jurnalism cetățenesc, organizate de Centrul Media pentru Tineri în proiectul „Dezvoltarea gândirii critice în rândul tinerilor și sporirea gradului de participare la nivel local”, finanțat de Uniunea Europeană și Fundația Konrad Adenauer, prin intermediul Programului de granturi Dezvoltarea societății civile la nivel local în Republica Moldova.

Această publicație a fost realizată cu sprijinul financiar al Uniunii Europene. Conținutul său este responsabilitatea exclusivă a proiectului „Dezvoltarea gândirii critice în rândul tinerilor și sporirea gradului de participare la nivel local” și nu reflectă neapărat punctele de vedere ale Uniunii Europene.