Opinie // Omul este cel ce are rădăcini, oferă rădăcini celor din jur și crește rădăcinile!


 Atunci când am reușit să sparg crusta cea dură a humei, ieșind din pântecele pământului pârjolit de secetă, am luat mai întâi o gură de oxigen și mi-am îndreptat privirea către cer, unde deja mă analiza cu o privire de foc, soarele meu, frate.     

În jurul meu…

În jurul meu, am observat și alte surori, dar toate eram diferite. Unele deja erau bătrâne de li se decojea scoarța de pe trupul lemnos și elastic în spațiu, altele mai tinerele se întreceau într-un joc stupid, cum îi spuneau ele ,,Cine prima va prinde de mâna generosul soare”, evident că nimeni nu a ajuns încă să-și îmbrățișeze soarele frate, dar naivitatea acestora îmi dădea unpic de speranță, că totuși într-o dimineață, soarele își va plecă mândria în jos și va coborâ pepământ, să trăim toți la un loc, toți uniți și plini de viață, deși este imposibil, deoarece doar de laprivirea sa, în spațiu sar scântei de foc. 

Au venit oamenii.

 Aparent eram cea mai mică din această gașcă, abia de mă țineam bine înfiptă curădăcinile în pământ, la cea mai mică boare de vânt ce adie în zilele toride de vară. Eram în mijlocul unei câmpii pustii doar noi și liniștea, care uneori îți înfigea o frică ce-ți străpunge lent, dar sigur fiecare țesut. Într-o dimineață am simțit că solul se deplasează într-un ritm străin, darnimic prin apropiere. După o pauză tensionată, am depistat o creatură ciudată, de fapt două care aveau două membre lungi cu care reușeau să înainteze din loc, ceea ce mă mirase căci noi încătușate de pământ, nu ne putem imagina cum ar fi să calci și să mergi, să mergi multpână ai cădea ruptă de oboseală în mijlocul unui lan. Vecina mea îmi șoptise încet, dar răspicat ,,Au venit, oamenii.” Cine sunt acești oameni? Ce vor de la noi? O sumedenie de întrebări au pus stăpânire pe centrul informațional al creierului meu. Aceste creaturi, pardon oameni s-auapropiat de noi și cu un suflu rece ne priveau echidistant, spunându-și unui altuia că ,,Dacă nu va fi ploiță, recolta din acest an va fi compromisă”. Ce recoltă? Of, alte o sută de întrebări în capul meu și nici un răspuns la ele. În scurt timp, au plecat și doar două puncte negre încă maipluteau undeva în orizontul cerului albastru.   

După ce au plecat…

După ce au plecat, vecina s-a înrolat să-mi spună tot ce știe depre aceste creaturi, adică ,,oameni” și după ce soarele plecase să-și îndeplinească somnul de frumusețe am terminat și noi lunga convorbire, care îmi trezise alte întrebări. Aflasem, că acești oameni nu sunt unicile creaturi din univers, dar ei dețin puterea și doar datorită lor, astăzi stăm și respirăm un oxigencomun. Ei au grijă de frumusețea noastră estetică, contribuie la dezvoltarea și longevitatea vieții noastre, dar în fiecare an aducem sacrificiu, o bucată din corpul nostru, acele pomușoare mici și dulci, care sunt pe placul tuturor.   

Operație fără anestezie…

,,Ei, bine” mi-am zis în sinea mea, fiind liniștită că încă sunt copilă și din trupul meu nu vor scoate nimic ce-mi aparține și mi-ar provoca durere. Dar copilăria repede și-a făcut valiza și m-a părăsit. Peste câțiva ani mă pomnesc și eu învelită cu o scoarță de lemn în loc de obiect vestimentar și cu mărgeluțe verzi ca accesorii ce-mi acoperă sublim corpul istovit și uscat de cruditatea vântului, mai pui și că stau cu membrele atârnate permanent de un fir matalic, cumîmi spun deja fetele cu experiență, pentru a-mi păstra forma și după ce voi fi acoperită total cu astfel de mărgeluțe. Primul an, a fost cel mai dificil…Au venit oamenii și au început să ne smulgă membrele în dreapta și în stânga lăsând un număr fix de 9 sau 12.

Prima seară după această operație fără anestezie…m-am simțit zdrobită, lipsită de acel licăr ce-mi menține viabilitatea în fiecare zi, acum pe trup îmi curgea sângele unor răni deschise și nu mai credeam că o să apuc să văd începutul unei noi zile, dar minune…am fost trezită chiar de recile brațe aledimineții. Mărgeluțele mele încălzite de sărutări de soare își schimbară culoarea și au căpătat o culoare roșie-neagră, care îmi aducea aminte de prima seară după ce fusesem deposedată de câteva membre. Să mă înțelegeți corect, nu că aș fi plângăcioasă, dar nu eram pregătită moral,plus că după conștientizasem că multe membre îmi fură puterile, astfel rămân să fiu obosită într-un mediu în care nu îmi pot permite. 

Sacrificiul

 Venise și momentul sacrificiului…țin minte că era o dimineață rece, ce-mi scăldase tocmai mărgeluțele în picături de rouă. În zare un zgomot ciudat și câteva siluete negre, deja știam că vin oamenii. Au luat ce-au putut și cât a încăput și plecați au fost, iar seara se lăsase însoțită de gemetele surorilor mele, în special de gemetele mele care din nou, nu din motiv că sunt plângăcioasă, dar pentru că nu eram pregătită pentru un astfel de scenariu. Rănile mi se tămăduiseră în ritm alert și obosită am luat o pauză, adormisem și nu mai țin minte cum măpomenise cu primăvara care deja ne făcea semn din depărtare. 

Următorii ani…

  Următorii ani au fost mai ușori din punct de vedere moral, deoarece am înțeles importanța noastră în viața oamenilor și cred că, legasem cu oamenii mei o prietenie imaginară.   Anii mi-au demonstrat că de fapt, aceste creaturi, zei pentru mine sunt foarte empatice și grijulii cu noi. Prima experiență cu deposedarea membrelor soldată cu frisoane, pierderi de sânge nu a fost decât o imaginație bogată oferită de mama natură și doar cu anii, aceste proceduri de prelucrare a culturilor au devenit ca niște mângâieri pe creștet. Îmi amintesc și acum vara când fiind atacată de o familie de viermi paraziți, mă stingeam încet, încet și suspinam pe sub mustăți, dar din paradisul cerului au coborât iarăși oamenii care m-au îngrijit și tratat.   

Omul…

Tot ce pot oferi eu, este jumătate din tot efortul depus de către oameni și mă simt împlinită, că ei au nevoie de mine și eu indispensabil de ei. Mă simt slăbită de puteri și abia maipot vorbi. Sunt deja bătrână, dar cu toate acestea nu am trăit în zadar…vinul, sucurile și tot ce se poate produce din mărgeluțele mele ajungând să fie premiate cu medalii în competiții la nivelinternațional. 

 Omul este cel ce are rădăcini, oferă rădăcini celor din jur și crește rădăcinile!


Autoare: Colța Teoctista

Ți-a plăcut articolul? Susține inițiativele tinerilor cu o donație pe Patreon!
Previous Vera Nastasiu, campioană a schimbării 2022: Dicția trebuie să ajungă să fie predată în școli
Next Consiliul Național al Tineretului din Moldova printre invitații Summitului Tinerilor din Cluj-Napoca
Colța Teoctista
About the author

Colța Teoctista

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

four × five =