Pentru început v-aș ruga să vă prezentați în câteva cuvinte.
„Sunt Claudia Partole, sunt poet, dramaturg, eseist. Vin din nordul Moldovei, satul Cotova, fostul județ Soroca, actualul raion Drochia, dintr-un sat cu un izvor foarte frumos. Scriu, pentru că altceva mai bine nu știu dacă aș putea face.”
Ce scrieți dvs. și despre ce?
„Scriu despre tot ce îmi împiedică privirea, îmi oprește privirea, tot ce mă fascinează, mă bulversează, ce mă întristează, mă bucură. Acestea sunt motivele, subiectele… E un fel de a veghea asupra lumii în felul meu de om mic, om-furnică, că asta suntem.”
Ce vă motivează să scrieți și când a apărut dragostea pentru a lega cu iscusință cuvintele?
„Prima poezie am scris-o în clasa a patra. Când am făcut-o, de fapt, doream să ajung să fiu medic sau să cânt la vioară. Așa a vrut Providența. Cred că este o alegere potrivită, pentru că nu-mi imaginez să treacă o zi fără să scriu. A scrie este un fel de travaliu. Ești ispitit, treci tot felul de încercări ale destinului. Scrisul de multe ori este în detrimentul plăcerilor lumești, adică, dai din timpul tău, din ființa ta, uneori. Bucuria vieții e să stai la masa de gândire, să te mobilizezi, să te concentrezi, uneori umbli ca un elev, care nu vrea să-și pregătească lecțiile, alteori ca cineva care nu-și găsește locul.”
Mulți autori încep o lucrare literară de la un titlu. Ați căutat mult timp un titlu pentru romanul dvs. „Rebela”?
„Foarte frumoasă întrebare. Titlul este un fel de a ademeni, de fapt, este numele de botez al cărții. Pentru mine, titlul este găsit sau îmi vine după ce cartea e deja finalizată. Adică, copilul e născut și de multe ori încă nu are un nume. Îmi vine atât de firesc: îmi amintesc când am intitulat cartea „Viața unei nopți sau Tötentanz’’ aveam deja cartea și aveam vreo zece titluri, ca ăsta să îmi vină așa dintr-o respirație. „Rebela’’ a avut mai multe titluri, „Când luna era nouă’’ și altele, așa un pic mai lirice. Ulterior, mi-am dat seama că acest personaj al meu este o rebelă, o fetiță, o fată, o adolescentă, care nu încape în propria ei piele și nici în cercul ei de prieteni. Evadează prin felul ei de a fi. Cred că este reușit titlul. Așa s-a lipit de text, este ușor de rostit, este prins din zbor de cititori. Oricine a fost un rebel în adolescență. Întotdeauna ni s-a părut că părinții, profesorii, învățătorii și prietenii chiar, nu spun ceea ce ne dorim, iar noi revoltăm. Suntem niște revoluționari ai propriei noastre vieți.”
Ce scriitori și romane v-au influențat și v-au inspirat să porniți în această aventură literară?
„Nu știu dacă aș putea să zic că am un autor concret, dar pentru mine un fel de Biblie a copilăriei și a adolescenței este „Micul prinț”. Această carte este atât de bine orientată și ghidează scriitorul spre inima copilului. Acest anotimp al destinului omenesc este marcant și depinde de evadarea acestuia. Vârsta trebuie să păstreze acele amprente, acele întrebări, acele frământări ca ajuns scriitor, să încerci să răspunzi lor pășind în ritmul timpului. Adolescența de azi este alta. Cred că avem o generație frumoasă. Dacă le-am lua ceea ce li s-a dat lor, noi i-am priva, i-am săraci, i-am lăsa orfani în fața unui timp atât de necunoscut și mai neîmblânzit de noi, generațiile trecătoare”.
Romanul într-o oarecare măsură are tangență cu viața dvs.?
„Desigur că am luat din propria mea viață. Îmi amintesc conflictele și chiar acea vanitate, ambiție, orgoliu nesănătos pe care îl aveam atunci când suntem primii, când vrem să fim primii. Când descoperi pe cineva mai frumos, mai înzestrat, atunci trebuie să te bucuri de realizarea lui”.
Ați compus narațiunea în minte, înainte a vă așeza la masa de scris?
„Fiecare scriitor își are metoda sa. Eu trăiesc, creez în mine o lume, încep să fiu acel personaj, încep să trăiesc niște întâmplări, îmi nasc personajele, de multe ori le scot din peisaj. Scriitorul este un născător și un asasin de multe ori. Uneori îți plângi personajele și te rogi pentru ele. Nu întru-totul îmi schițez romanul meu. Mai mult este un fel de parte imaginară acelei lumi pe care o voi crea, iar uneori îmi croiesc drumul pe o cărăruie așa subțire într-o pădure unde nu știu care va fi capătul, unde va fi mărul cela fermecat. A construi o carte este foarte interesant, e precum ai fi un Demiurg, care îi croiești și îi oferă scenariu unui om pornit în viața, în lumea asta”.
Care este mesajul pe care ar trebui să-l ia o adolescentă din romanul dvs.?
„Mie mi-ar plăcea foarte mult ca să se regăsească, fie și într-o singură frază, fie și într-un singur cuvânt, pentru că am încercat să gândesc cum fac azi adolescenții. Am discutat, i-am iscodit pe alocuri și felul de a vorbi, de a acționa, descoperind ce vor ei de la părinți, de la cei care le ghidează adolescența. Îmi pare că această comunicare prin telefon, pe rețelele de socializare i-a schimbat”.
Puteți reda în câteva propoziții subiectul romanului?
„Paula este o tânără ce suferă sau este marcată de divorțul părinților. Aceasta îi creează acea dedublare pe care o avem cu toții, doar că nu o simțim și nu o trăim atunci când e o armonie în viața noastră. Paula devine o ființă dedublată și aceasta, bineînțeles că, o face să fie rea, să procedeze împotriva propriei voințe pâna când ea realizează că nu prin acțiunile ei negative va ajunge să fie agreată și iubită și frumoasă”.
Cât timp ați lucrat asupra romanului? Aveți vreun interval de timp anume în care scrieți sau vine muza?
„Sunt cărți pe care le-am scris în câteva zile sau cărți pe care le-am scris zeci de ani. Am jurnalul din adolescență, pe care am impresia că îl completez din clasa a cincea. Această carte este pe placul copiilor și anume în materia de a crea un vitraliu: din fragmente să creezi un piesaj”.
În opinia dvs. ce vă face specială? Și cum atrageți cititorii să lectureze opera dvs., mai ales în secolul XXI – un secol al tehnologiilor?
„Nu știu dacă asta aș putea să o spun eu. Mai degrabă un cititor de-al meu. Însă dacă ar fi să mă uit la mine ca și Paula, aș zice că felul meu de a fi și faptul că merg pe drumul meu mă fac specială. Cel mai bine m-ar caracteriza cartea „În așteptarea mamei” de Spiridon Vangheli, sub căciula căruia am crescut. El a zis că eu sunt scriitoarea care am sădit singură pomul, singură l-am udat, singură l-am crescut și mă hrănesc din fructele acestui arbore pe care l-am înălțat. Asta sunt eu. Da, iubesc să citesc mult, însă prefer ca să fie pusă vorba mea, gândul meu”.
Un exercițiu de imaginație. Să presupunem că cineva vrea să ecranizeze cartea dvs. Pe cine ați vedea în rolul Paulei?
„Am mai multe personaje reale, mai multe adolescente care s-ar potrivi acestui rol. Este o adolescentă a cărei mamă m-a sunat după ce fiica ei a citit romanul, ca să-mi spună că s-a văzut sută la sută în personajul meu. Nu știu dacă ar juca atât de bine rolul Paulei, că de multe ori una suntem în viață și alta suntem pe scenă.”
Ce vă atrage pe dvs. ca cititor? Ce căutați în cartea pe care o deschideți?
„Pentru mine prima minune a lumii Antice și contemporane este cartea. Când am descoperit cartea mi s-a creat impresia că este o lume necunoscută pe care eu trebuie să ajung să o descopăr. Nu-mi imaginez să nu citesc măcar câteva pagini în zi înainte de somn. Este marea bucurie de a ne trăi propria viață frumos. Cartea este acea multitudine de oglinzi, care reflectă chipul omului urât și chipul omului frumos. Când te uiți în aceste oglinzi atât de frumos combinate, îți vezi adevăratul chip, pe care noi, de multe ori nu-l vedem”.
Cine este cel mai mare critic al dvs.?
„Până nu demult a fost mama mea. Ea era prima care îmi citea cărțile și îmi spunea foarte sincer părerea ei. Și o credeam mereu. Acum este băiatul meu. El este primul cititor. Testez cărțile, de obicei, pe copii. O carte trebuie să fie credibilă. Când o citești, chiar dacă este despre extratereștri, trebuie să te simți tu un extraterestru. Citești pe Jules Verne și esti acolo în lumea pe care o descrie”.
Dacă v-ați putea întoarce în timp, ce ați schimba?
„Foarte puține aș schimba. Nu cred că schimbând ceva la întoarcere în timp tu devii altul. Tot ce mi s-a întamplat, m-a format, m-a creat m-a ajutat să ajung scriitoare. Nu știu dacă mi-aș alege alta țară, nu știu dacă mi-aș alege alți părinți. Până la urmă, cred că aș rămâne aceeași rebelă.”
Poate un scriitor să supraviețuiască doar din scris în R.Moldova?
„Un artist nu poate să supravețuiască din scris, pentru că nu este nici remunerat, nici apreciat de multe ori. Chiar și cei mai buni scriitori, nu au parte de tiraje care să le ofere onorariul cuvenit. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a fost apreciată creația. Toate cărțile mele au fost căutate, iar când un copil îți caută cartea, când afli că au nevoie de cartea ta și să se regăsesc în ceea ce ai scris, asta cu adevărat contează”.
Lăsați câteva cuvinte pentru generația de adolescenți actuală.
„Curiozitatea și cumsecădenia, mi-au venit acum în minte. Cred că este foarte important să fim în dragoste. Aici încadrez și fraza unui sfânt „Iubește, și fă orice”, deoarece un om care face orice din iubire și nu face vreun rău , atunci el face numai bine. Un om curios este mereu cu sufletul de copil și vrea să afle totul. Un om curios niciodată nu va zice că el cunoaște totul, pentru că mi-e teamă de oamenii care știu totul, care învață și dau sfaturi tuturor, ei dețin adevărul. Eu mă feresc de așa tip de oameni , deoarece chiar „bunicul meu” Socrate zicea: „Eu știu ceea ce știu”. În final, cumsecădenia, care încorporează în sine și bunătatea, și onestitatea , și respectul față de înaintași și, în primul rând, dragostea față de sine, că un om care se iubește pe sine nu va face niciodată vreun rău altei persoane.”
Autor: Guzun Alexandra
No Comment