În ceața translucidă,
Stă un schelet plecat…
M-apropii, călcând ușor pe cioburi.
E chinuitul nuc, a cărei vertebre rupte
Atârnă în bătăi de soare.
Își strânge pletele cu un brâu,
Și cochetează cu vântul libertin.
Afară plouă, plouă cu frunze
Mii de victime ale unui zbor subit
Stau de-a lungul potecii.
Imagine dezolantă,
Ușor i se rupe haina de pe trup…
Rămân doar niște crengi
S-atârne în timp.
Îl sărută toamna,
Acum ale sale cicatrici…
Se umplu cu speranță,
Îmbrățișat de privirile trecătorilor
Se simte totuși singur.
El tace, se simte prizonier
Într-un deșert hibrid
Și doar pișcăturile matinale ale soarelui,
Îi amintesc că vine iarna.
Autoare: Colța Teoctista
No Comment