Iată 10 cuvinte româneşti cu origini fascinante

Pare incredibil, dar aproape toate cuvintele pe care le spunem zi de zi nu au avut dintotdeauna aceeaşi semnificaţie.

De fapt, limba română este, probabil, cea mai importantă moștenire a noastră. Încă mai folosim cuvinte cu care comunicau tracii, cuvinte care puteau fi auzite și pe vremea când își construiau faraonii piramidele.

La fel ca o ceapă, limba noastră acumulează cuvinte strat cu strat, în funcție de popoarele care au trecut pe aici, de modă sau de necesitate. Există mai multe teorii, care afirmă că limba unui popor îi influențează direct modul de a gândi, adică, ce ne face pe noi să fim români și pe chinezi – chinezi e, în mare parte, limba. Dacă e adevărat, atunci etimologia, studiul originii cuvintelor, e un fel de arheologie a sufletului.

Dacă te interesează să sondezi mai adânc originile limbii române, iată 10 cuvinte românești și provenienţele lor neobişnuite:

Sabotaj. Pe vremuri, sabotaj era folosit cu sensul de „a merge zgomotos, purtând pantofi de lemn.” Cuvântul ăsta a ajuns în limba nostră din franceză. Tot de la francezi avem și cuvântul sabot, adică pantof de lemn. Saboții erau purtați de cetățenii săraci, pentru că erau mai ieftini ca încălțămintea din piele. Pentru a-și bate joc de săraci, oamenii au început să le spună sabotori, pentru că îi puteai auzi venind pe stradă. Pentru a trece de la sensul de mers zgomotos la cel din zilele noastre a fost nevoie de o grevă. Muncitorii protestau în fabrici târșâindu-și pantofii de lemn și lovind cu ei echipamentele, distrugând utilajele, în alte cuvinte, sabotând fabrica unde erau angajați.
Lume. Este unul din multele cuvinte românești provenite din latină. Luminator însemna felinar, dar cu timpul și-a schimbat sensul în “tot ce-i sub lumină”, respectiv soare – lume.
Farsă. Inițial, acest cuvânt semnifica o umplutură de carne tocată și condimentată. Noțiunea s-a extins la glumele grobiene pe care unii artiști le făceau pe scenele teatrelor (când le aruncau ălora cu plăcintă în față), ulterior căpătând sensul actual.
Panică. Cuvântul panică îşi are originile în numele zeului Pan, ființă supranaturală, jumătate om, jumătate animal, reprezentat cu coarne, barbă, copite de țap și trup păros. Acesta speria turmele și păstorii, provocând sentimentul pe care astăzi îl numim panică.
Șmecher. Cuvântul se trage din germană. Pe vremuri, boierii români care aveau podgorii angajau specialiști în degustarea vinurilor. În germană, schmecken înseamnă “a fi bun la gust”. Degustatorul a devenit “șmecher”, adică un specialist care nu putea fi păcălit cu un vin prost.
Meserie. Acest lexem provine din latinescul “miser”, însemnând om sărman. Sensul inițial face apel la o epocă în care meseria era practicată doar de oamenii de jos, săraci, spre deosebire de funcțiile oficiale, administrative, care nu erau considerate „meserii”.
Salariu. În armata romană, ofiţerii şi soldaţii primeau o alocaţie în sare. În perioada Imperiului, acest salarium (de unde derivă cuvântul salariu) a fost transformat într-o alocaţie de bani pentru sare.
Hazard. Pe vremuri, hazard era un joc de noroc jucat, cel mai probabil, de englezi. E descris de Geoffrey Chauser în cartea „Canterbury Tales”, din secolul 14. Între timp, sensul cuvântului a trecut de la joc la șansa de a câștiga sau nu, după care sensul s-a diluat și mai mult, până când a căpătat semnificația de astăzi – împrejurare sau concurs de împrejurări (favorabile sau nefavorabile) a căror cauză rămâne în general necunoscută.
Toxic. Pe vremuri, toxic însemna știința de a trage cu arcul. În greaca veche, toxon înseamnă, în același timp, arc, săgeată și a trage cu arcul. Mai târziu, tot grecii au creat cuvântul toxicus, adică otrava din vârful săgeții, pe care o foloseau ca să-şi omoare dușmanii. Din greacă, toxicus a fost preluat de latină și apoi română, engleză, franceză și alte limbi.
Siluetă. Pe vremuri, siluetele erau un tip de portret la modă printre francezi. Acesta avea două avantaje față de portretul clasic – era ușor de făcut și era ieftin. Ca să capete sensul ăsta, mai întâi a trebuit să se nască Etienne de Silhouette, să învețe, să crească și să devină ministrul finanţelor. Pentru a scoate economia franceză din impas, Etienne a pus în aplicare măsuri economice dure, printre care și impozitarea nobililor și clerului, care până atunci fusese scutit de taxe. Pentru a-și bate joc de el, nobilii au început să numească orice obiect ieftin „a la Sillhouette”. Așa au ajuns portretele din profil, fără detalii, să poarte numele de siluete.