În Biblie, după potopul lui Noe, Dumnezeu a pus curcubeul pe cer ca și promisiune că nu va mai distruge pământul prin inundații. În mitologia chineză, curcubeul era o tăietură pe cer peticită de zeița Nuwa cu 5 pietre de culori diferite. În mitologia greco-romană, curcubeul era o cale creată de Iris, mesagera între Cer și Pământ, deși în variante precedente Iris însăși era curcubeul și puntea dintre zeii olimpieni și pământ.
Asemănător acestei concepții, în mitologia nordică curcubeul Bifrost este un pod în flăcări, o cale de acces între Pământ și ținutul zeilor. Pe același model, în mitologia japoneză, se credea că de fapt curcubeul este calea prin care strămoșii coboară pe planeta pământ. Iar în folclorul irlandez, spiridușul își ascunde comoara la capătul curcubeului.
Indiferent de legenda preferată, avem și varianta științifică a acestui fenomen, la care chiar și adulții se uită cu farmec alături de copii.
Printre cele 31 de opere ale lui Aristotel aflate în circulație și astăzi se numără și Meteorologia, o carte în care Aristotel a identificat circuitul apei și a analizat fenomene meteorologice, dezastre naturale dar și fenomene astrologice.
În această carte ne parvine prima descriere documentată a curcubeului, într-o epocă în care, în lipsa tehnologiei moderne de observație, științele erau intim legate de filosofie, logică și retorică, plecând de la observații în natură și deducții.
Aristotel a descris curcubeul în detaliu, în cartea a III-a din Meteorologia, convins fiind că este un fenomen cauzat de reflecția luminii soarelui în nori, la un unghi precis. Pentru Aristotel, curcubeul era compus dintr-un con de raze, fiind deci primul care a descris curcubeul ca având o formă circulară și primul care a observat că, de fapt, curcubeul nu are nicio poziție anume în cer ci este văzut doar într-o anumită direcție.
Observațiile lui Aristotel vor avea ecou timp de câteva secole. În Antichitate, era un lucru general acceptat că, de fapt, curcubeul are 3 culori, asociate cu Trinitatea, sau uneori 4 culori, asociate cu cele patru elemente.
Gânditorii antici au stat cu capul în nori spre curcubee pentru a nota, uneori cu precizie remarcabilă, tot ce puteau intui despre acest fenomen, folosind metodele specifice perioadei: observația, reflecția și discursul filosofic. Și deși Seneca a notat că este posibil să observi un curcubeu, atunci când o rază de lumină trece printr-un cilindru de sticlă, anticipând experimentele lui Newton de 17 secole mai târziu, primele studii științifice ale curcubeului au fost realizate în Evul Mediu arab. Ulterior, în spațiul european al secolului XVII, curcubeul devine obiectul studiilor fizico-matematice, din prisma fenomenului de reflecție și refracție.
Ulterior, culorile curcubeului au fost explicate în detaliu de Newton. În 1666, Newton a arătat că lumina albă refractată printr-o prismă se descompune în culori. Culoarea descompusă rezultă din faptul că indexul de refracție este dependent de unda de lumină a fiecărei culori. Fiecare culoare la lumina soarelui are propriul curcubeu iar noi vedem de fapt o colecție de curcubee, fiecare ușor deplasat de celelalte.
Culorile curcubeului nu sunt culori pure, spectrale, pentru că stropii de ploaie nu au formă de prismă. Culorile curcubeului sunt de fapt o sumă de culori.
Care variantă vă place mai mult din cele prezentate? Legendele au farmecul lor, iar deși natura științei e de a ruina miturile, asta nu face lucrurile descrise mai puțin fascinante.
Pentru mai multe articole, accesați paginile noastre de Facebook și Instagram.
Reporteră Youth.md: Cristina Pascal
No Comment