Descoperă frumusețea perfectului în poezia acestor trei oameni de cultură

Poezia – căsătoria realităţii cu idealul! Ea a fost mereu un mijloc de delectare spirituală şi intelectuală, fapt pentru care este considerată încă din antichitate superioară celorlalte genuri literare.

Aceasta este una dintre cele mai frumoase mijloace de exprimare în propriile sentimente.

„Poezia nu poate avea decât o singură rațiune: aceea de a comunica, printr-o rigoare foarte scrupuloasă, trăsăturile sufletești ale unei ființe umane altor suflete, cu scopul ca acestea să le cunoască și dacă poetul nu este prea orgolios, pentru a le înțelege el însuși și a le cunoaște cu adevărat.”
Ungaretti

Într-o societatea cu adevărat superioară și dezvoltată se scot în lumină calitățile noastre poetice; care la rândul lor sunt un simbol al respectului și culturii. Astfel de-a lungul timpului, poezia a oglindit faptele poporului, accentuându-le pe cele mai vitejești și oneste calități ale acestora.

Iată câțiva poeți care s-au manifestat într-un mod pozitiv în societatea noastră, aducând doar creații demne de admirat.

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Acesta s-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale, fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Atras de teatru încă de la o vârstă fragedă.

Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos; mai târziu separându-se și întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica unui negustor. Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor.

Lucian Blaga

Lucian Blaga a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. Acesta a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”; viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.

Acesta a aspirat în nenumărate domenii, aducând creații revoluționere societății noastre, având la bază un stil propriu și demn de admirat. Poezia lui Blaga poate fi percepută drept o aspiraţie la o existenţa plenară, cosmică; prin care se poate depăşi tristeţea metafizică. Într-o viziune de lumină aceasta se estompează. Contemplarea lumii pătrunde în sensul său metaforic, simbolic, de adâncime; transpus într-un lirism tragic și vitalist în acelaşi timp.

Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic. Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale.”
Nicolae Balotă, Lucian Blaga, poet orfic

Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu fost un poet, prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române. Acesta s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Tîrlișua, fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În tinerețe, mama sa era pasionată de teatru, fiind considerată “primă diletantă” pe scena Becleanului de baștină. A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă:

Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.

În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului; al cărei conducător a devenit la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice; Rebreanu a demisionat din conducerea Direcției Educației Poporului.

A cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde au fost scrise majoritatea cărților sale de acum încolo. La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare; fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: