Mi-am imaginat mereu troleibuzul ca pe o introspecție în viața unei comunități. Din întâmplare, ajungi să fii printre pasagerii unui vehicul fie modern și confortabil, fie cu iz de nostalgie sovietică. Apoi, devii fără să vrei părtașul unei istorii de călătorie. Din când în când, se-ntâmplă să-ți priască atmosfera și te lași dusă de valul descoperirilor urbane.
Și pentru această experiență, la fel ca pentru toate celelalte, de altfel, trebuie să plătești. Te costă 2 lei să poți împărți cu cineva aceeași stație, de la care te vei îndrepta grăbit spre destinația pe care ai ales-o odată cu numărul unității de transport. Iar dacă socoți că poți ieși pe neobservate dintr-un troleibuz, să știi că ai fost deja trecut în lista călătorilor. Ai și un număr, care uneori e norocos.
Câte le-aude un troleibuz! De la certuri matinale și naive, în lupta pentru un loc mai bun, la declarații de dragoste rostite pe șoptite, aventurile tinereții, atunci când prinzi ultimul troleu cu care mai poți ajunge acasă ori discuții aprige despre cum “înainte era mai bine”. Troleibuzul are propriul său cod de comunicare.
Și câte le mai și vede același troleibuz…
De la geamul lui, începi să înțelegi noțiunea timpului. De alegi să urmărești cu o abia percepută melancolie tot ce rămâne în spatele tău sau de încerci să arunci o privire-n viitor, prin sticla (proaspăt curățată, aburită, înghețată, pe care picăturile de apă țes o pânză incoloră sau, pur și simplu, lăsată de izbeliște a) troleibuzului, viața se vede altfel.
Trecută prin lentila aparatului de fotografiat, așa a surprins-o Sergiu Cristian Baba:
%20Istorii%20urbane%20#1:%20reflecții%20în%20troleibuz){kind=link}
No Comment