Anastasia Suslov // Ce înseamnă să fii persoană cu deficiențe de văz

Nu ai cum să afli ce e binele, dacă nu treci prin rău

„Uite că pot spune că sunt în al treilea an în care viața mea a cotit destul de mult.

Boala pe care o am eu e de la naștere. Un timp era compensată și nu se prea accentua. Eu nu observam că vederea scade, deși țin minte un moment din clasa a V-a când aveam lecția de engleză. Mă uitam în carte și eu pur și simplu nu vedeam textul. Era opac tot.

În clasa a VII-a a scăzut foarte tare vederea. Am avut câteva intervenții și ea și-a revenit, dar acestea nu au fost atât de reușite și la finele clasei a IX-a ea a scăzut brusc, chiar înainte de examen. Era un stres foarte mare. Nu erau pe atunci introduse mecanisme care să ofere posibilități. Eu cu mămica am depistat un centru din Chișinău care oferea dispozitive. O placă pe care pui hârtia, cartea, iar monitorul mărește și ai posibilitatea de a scrie. Cam așa am scris examenul. Erau probleme cu direcția de învățământ. Ne-a spus că trebuia să ne adresăm cu o lună, două înainte, să scriem cerere.

E anevoios să fii o persoană slab văzătoare și să încerci să studiezi

Profesorii cred că nu sunt pregătiți, nu vreau să-i învinuiesc, dar e adevărat. La școală mă duc, stau prezentă, iar acasă vin și învăț tot din nou. Fac același lucru de patru ori mai mult.

Acum cu BAC-ul e o procedură mega, super complicată. Mă va asista un personal ca în cazul în care trec peste linie, să nu-mi anuleze lucrarea. Pe lângă asta trebuie să strâng un dosar, câteva capitole cu documente și certificate. Chiar e anevoieos să fii o persoană slab văzătoare și să încerci să studiezi. Internatele și școlile care erau specializate pentru persoanele slab văzătoare s-au desființat, dar eu oricum nu mi-am dorit niciodată acolo să învăț, pentru că avea să fie un mediu care urma să mă apese emoțional.

E foarte multă birocrație. Dacă dorești să benificiezi de careva îndemnizații, care ar putea să acopere o consultație, e mega greu să o primești. Sunt foarte multe chestii care se fac aiurea, pe hârtie sună frumos, dar în realitate uneori nici nu se implementează.

E amuzant și trist în același timp

Eu să ies din casă și să ajung până în destinația în care am nevoie, e foarte complicat. Mai ales în timpul nopții și ziua când e tare însorit. Eu deja singură îmi creez niște mecanisme, că iată dacă lumina va cădea așa, eu o să văd umbra de la bordură, voi putea păși.

Acum e puțin mai ușor, pentru că încerc să mă accept, dar înainte era foarte greu. Efectiv nu puteam să mă apropii să întreb numărul la troleu, pentru că îmi era rușine și umilitor. Erau multe situații când oamenii nu pricepeau, pentru ei apărea din start întrebarea „Tu ce, nu vezi?”. E amuzant și trist în același timp.

Am perioade când cad, dar cad ca după să mă ridic

Cred că procesul de acceptare de abia a început. După ce mi-am pierdut vederea, a fost o perioadă foarte dificilă pe plan emoțional. Voiam să fac o chestie, dar nu puteam să o fac. Foarte des oamenii mă întrebau ce e cu ochii mei și astfel îmi aduceau aminte. Eram o persoană foarte închisă și nu-mi permiteam să vorbesc despre subiectul vederii. Era rușinos, umilitor pentru mine. Cred că până acum trec prin aceste momente, pentru că, ca și orice persoană, am perioade când cad, dar cad ca după să mă ridic.

M-am resemnat cu asta, dar nu am acceptat. Acum aș putea spune „Uite, eu văd rău” sau să cer ajutor. Înainte nu puteam să fac asta. Fără lacrimi nu se petrecea momentul în a vorbi despre deficiența de văz.

Doi ani în urmă am fost cu un proiect în Germania și nu am spus la nimeni din echipa organizatorică, la alți participanți că văd rău. Și eu asta doar acum îmi dau seama cât de absurd și tâmpit este să mă duc într-o țară străină, cu oameni străini și să nu spun despre deficiența mea. Erau atât de multe ocazii să mă pierd prin aeroport, oraș și oricum nu am zis la nimeni.

Nu demult am avut o situație în care un profesor s-a legat de mine cu întrebarea „De ce tu nu faci nimic când vii la școală?”. Am început să plâng la școală. Mare nevoie.

Noi prin exemple învățăm

Sunt sigură că clasa mea care a învățat cu mine 8-12 ani când va ieși în stradă și va observa o persoană cu o deficiență, va oferi ajutor. Mă bucur că prin prezența mea, exemplul meu, aș putea produce un impact asupra oamenilor și să le schimb modul de gândire, modul de a acționa. Noi prin exemple învățăm.

Fiecare om de fapt e bun și receptiv

Am avut multe lecții de învățare. În fiecare zi primesc una. Să ies din casă și să comunic cu cineva este o lecție despre cum să mă exprim, cum să fac în așa mod ca să fie mai bine.

O altă lecție este că trebuie să fiu curajoasă și să îndrăznesc, pentru că doar așa voi reuși să învăț, dar și să ofer posibilitatea altora să învețe ceva. Și de asemenea, că fiecare om de fapt e bun și receptiv, trebuie doar să rog.

Noi trebuie să transformăm obstacolele noastre în oportunități

Sunt o persoana puternică care vrea să lupte. Noi trebuie să trănsformăm obstacolele noastre în oportunități. Să transformăm pereții în uși. Acum când acționez, nu o fac doar pentru mine, dar și pentru persoanele care se confruntă cu asta.”

Anastasia de curând și-a inițiat propriul podcast care se numește E timpul să vorbim. Pentru mai multe detalii, poți citi și ACEST ARTICOL.

Nu ezita să ne urmărești și pe paginile noastre de Facebook, Instagram și Telegram pentru a fi la curent cu toate oportunitățile pentru tine!

Text – Alexandra-Luiza Popov, redactor youth.md.