istorii hazlii

În prima parte a acestui articol vă povesteam istoriile hazlii din copilăria a trei profesoare: cum au mers la furat cireșe, după care le-au mâncat în două cu săpun; despre lecția de fizică, transformată de elevi în lecția de educație fizică și despre greșeala berzei care trebuia să aducă un băiat, dar, într-un final, a adus o fată. Însă istoriile hazlii din amintirile profesorilor nu se temină aici, așa că vă îndemnăm să descoperiți alte patru povestioare amuzante, copiate din jurnalele cu amintiri ale dascălilor noștri. POEZIA DE LA 31 MAI „Se întâmpla în anul 1987, la careul de la sfârșit de an școlar. Eram în clasa întâi și aveam onoarea de a ține un mic discurs din partea elevilor care tocmai finalizaseră primul lor an de școală. Deși acasă învățasem textul foarte bine și pitisem hârtiuța bine împăturită în buzunarul de sus al șorțulețului alb, pentru orice eventualitate, în momentul în care am ieșit în fata celor circa 600 de elevi, toți mai mari decât mine, mi-am dat seama că discursul meu își luase zborul împreună cu planurile mele de vacanță, care mă duceau departe de sălile și coridoarele școlii. Am avut un moment de ezitare care mi-a părut o eternitate. Era cald, țin minte și toți ardeau de nerăbdare să se termine procedurile formale de încheiere a anului școlar. În toată eternitatea aceea, aveam un singur gând, sa trec mai repede în rândul meu. Așadar, cu jenă dar și nonșalanța unui copil de 7 ani am scos textul din buzunarul șorțulețului și l-am citit pur și simplu. Am primit aplauzele de rigoare, privirea piezișă a mamei care nu știa ce să facă, sa mă certe că am uitat textul sau să se bucure că are un copil descurcăreț. Am mers acasă, cu inima împlinită că nu am ruinat careul școlar din vara anului 1987”. Mihaela Rusu-Slovineanu, profesoară de limbă franceză UN EXPERIMENT PE BICICLETĂ „În copilărie îmi plăcea mult mersul pe bicicletă. Aveam vreo 13 ani și țineam mult la bicicleta procurată din banii proprii. De fapt ea era prietena mea cu care mă plimbam prin satul natal, Purcari. Era o zi de vară când mă întorceam de la bunica și, pentru a nu fi ceva ca de obicei, îmi trăsnește prin cap să fac un experiment. De fapt eram curioasă să știu de câte ori reușesc să bat din palme în timp ce merg cu bicicleta. Ei bine, bat odată totul e bine, bicicleta merge. Bat de două ori, la fel, nu se întâmplă nimic deosebit. Dar iată când am bătut de trei ori, roata bicicletei ricoșează de o piatră, cârma se sucește și bineînțeles eu m-am trezit jos cu coatele și genunchii zgâriați. Dar cea mai mare mi-a fost rușinea când din urma mea venea un vecin, care a fost martor experimentului meu și apropiindu-se de mine mă întreabă: "Ei, cum e să bați din palme pe bicicletă?". În ziua ceea mă supărasem pe bicicletă! Mă supărasem nu că am căzut, dar că mă făcuse de rușine”. Eugenia Nastas, profesoară de istorie și educație civică FRUMOASA ADORMITĂ „În anii ’90, oamenilor nu le trebuiau gadjet-uri pentru a comunica, ci pur și simplu ieșeau în curtea blocului și își petreceau timpul alături de prieteni, vecini. Așa a fost și atunci, cam prin 1993. Ieșisem cu mama la plimbare, cu o pungă cu merinde, căci nu voiam să mănânc acasă, așa cum nu-mi place nici acum să iau masa singură. După câteva minute bune de alergat după mine, mama s-a apropiat de o vecină, mamă-eroină cu 11 copii, să mai schimbe cu ea o vorbă. Să nu credeți că am stat fără treabă, mă jucam cu unul dintre flăcăii femeii, unul din cei mijlocii, dar mai mare cu vreo 2 ani decât mine. Cum femeile sunt concentrate pe subiectul unei discuții, mama n-a observat că într-o clipă nu mai eram în câmpul ei vizual, ca la un moment dat să-și dea seama că noi dispărusem. Aici a și început isteria și panica. S-au pornit amândouă în căutarea noastră. Ei, unde puteau fi doi copii? Au cutreierat în lung și-n lat toată ograda, dar nimic. Pentru că avea o familie numeroasă, vecina avea 2 apartamente în care zi și noapte copiii ei se zbenguiau, așa că nu mai înțelegeai care și ai cui sunt. Au venit femeile acasă și au început a căuta prin fiecare cameră. Au dat de piciul care m-a luat cu el. Mama l-a întrebat dacă a adus de afară o fetiță bolfoșică, cu părul creț. Acesta i-a răspuns că da, a vrut să se joace de-ascunselea, dar nu știe unde-s ascunsă. E și firesc, de atunci știam să joc bine. Au mai dat o tură prin camere, iar mama și-a amintit că aveam un obicei să mă ascund prin dulapuri. A deschis una din uși de față cu toți spectatorii, care s-au liniștit ca să-mi audă fosăiala. Ce-au văzut? Ehe, o imagine inedită: un copil cu păr buclat, dormind cu o bucată de pâine proaspătă la gură. Lacrimi de bucurie, râsete și țipete: am găsit-o! Iată așa provocare au avut mamele noastre. Aveți grijă, fetelor, unde vă ia somnul de frumusețe!”. Adriana Soica, profesoară de limbă și literatură română BOMBOANELE BUCLUCAȘE „Era o zi de iarnă, cu multă zăpadă și ger cumplit. Ai mei mi-au pregătit o surpriză, urmă să sărbătoresc ziua de naștere, cinci anișori atât de frumoși, cu tata, mama și vecinii de vizavi. Tata își sărbătoarea ziua o data cu mine, pe 3 ianuarie și, tot atunci, spre bucuria mea, a ajuns la noi și bunicul Ion, tare drag mie. Bunicul, care nu putea să îi aducă nepoatei sale decât o cutie cu bomboane, struguri în ciocolată, care conțineau și alcool. De cum a ajuns cutiuța fermecată în mâinile mele, Viorica, vecina mea, abia de a apucat să le guste, că eu am și reușit să mă satur. Am început să râdem, iar părinții nu pricepeau ce se întâmplă. Când s-au dezmeticit ai mei, alcoolul mă cam încălzise, iar în cutie rămăsese doar un singur exemplar de ciocolată cu rachiu. Iată așa aniversare am avut la cinci ani”. Angela R., profesoară de limbă engleză Autoare: Livia Pelepciuc

istorii hazlii

AMINTIRI DIN COPILĂRIA PROFESORILOR #2: Cum e să bați din palme pe bicicletă, somnul de frumusețe și bomboanele buclucașe

Amintiri din copilăria profesorilor #1. Vezi ce năzbâtii făceau și cum își trăgeau dascălii pe sfoară

MENU